PAF interj. 1. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovitură, o pocnitură etc. Ai văzut dumneata cînd i-a aruncat cu vitrion (= vitriol) în ochi? – Am văzut eu, firește. A strigat odată: «Na, mizerabile!». Și paf! (face gestul) și pe urmă a fugit. CARAGIALE, O. I 224. 2. (Familiar, în expr.) A rămîne paf = a rămîne uimit. A face (pe cineva) paf = a uimi (pe cineva), a da gata (pe cineva).