osói, s.n. (arh.) Loc umbros, dos. ■ „Cuvântul osoi era, prin sec. XIV – XV, un apelativ viu în limba română, fiind apoi înlocuit cu sinonimele sale” (Vișovan, 2005). În prezent, este atestat doar în toponime: În Osoi, fânațe în Oncești; Osoiu, deal (723 m) în Depresiunea Maramureșului; Osoi, deal în Botiza, Dragomirești, Săliștea, Valea Stejarului, Borșa și Vișeul de Sus. – Din bg. osoj (Frățilă, 2011; Petrovici, 1970).