ORĂCĂIT, (rar) orăcăituri, s. n. Acțiunea de a orăcăi și rezultatul ei; strigăt caracteristic broaștei, orăcăială. Îi e pe plac să vină aici, noaptea, și să cosească papura. S-audă susurul vîntului, cîntecul greierilor, orăcăitul broaștelor. PAS, E. II 85. Cine n-ar fi ascultat cu plăcere întoarcerea vitelor de la pășune cu bălăngănind lor depărtat, cu strigătele flăcăilor perdute în orăcăitul broaștelor gălăgioase? DELAVRANCEA, T. 259. ♦ Fig. Amestec de voci, gălăgie. Directorul de scenă o avertizase în orăcăitul de înveselite al camarazilor că nu-i poate da decît roluri de comedie. C. PETRESCU, C. V. 209. ♦ Plînset, țipăt (de copil sugaci). Auzi un orăcăit de copil. ISPIRESCU, E. 146.