ORBĂCĂI, ORBECĂI (-ăesc), ORBECA (-ec) vb. intr. A umbla (ca un orb) pipăind în întunerec, a dibui, a bîjbîi; Ⓕ: a umbla în neștire: orbăcăi pînă înnemeri scara (DLVR.): pribegește nu știu decît timp, orbăcăind prin acel bunget de pădure (ISP.); în adîncimile întunecoase ale muntelui, în cari înaintezi orbăcăind (VLAH.); el încrucișa gătejele pe vatră, orbecăind în cotlon, în zorii zilei (DEM.); orbecînd așa prin întunericul nopții, au picat într’o bortă foarte adîncă (sb.) [lat. orbĭcare].