op s. n. – Necesitate, nevoie. Lat. opus (Diez, I, 436; Pușcariu 1221; Candrea-Dens., 1282; REW 6079), cf. it. uopo, logud. obus, prov., cat. ops, v. sp. huebos (Corominas, III, 541). Înv., este dublet al lui op, s. n. (operă, carte), din același cuvînt lat. (sec. XIX). Se folosea și în formele obsă (< opsă, op să) și opt „e precis” < opus est, cf. J. Jud, v. fr. estuet, în Vox Rom., IX, 26-56.