ONOR, (I) onoruri, s. n. 1. (Mai ales Ia pl.) Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne exterioare de cinste, de respect; p. ext. ranguri, demnități. Eminescu disprețuia onorurile. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. (Mil.) A da (sau a suna) onorul = a prezenta arma (și a suna din goarnă) în semn de salut la primirea unui șef al unei autorități (militare), la paradă, la înmormîntări etc. Cînd gornistul a sunat onorul la general... trupa a încremenit în poziție de drepți. CAMIL PETRESCU, O. II 244. (Mil.) Pentru onor! comandă pentru darea onorului. A face onorurile (casei sau ale balului) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o primire (sau la un bal). Era nevoie de o femeie distinsă și abilă, care știa să primească, să facă onorurile casei. BART, E. 139. Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor. CARAGIALE, O. II 120. 2. (La sg., învechit și arhaizant) Onoare (1). Onorul și, cinstea mea nu-mi permite altfel, CAMIL PETRESCU, O. II 128. Lovește în cruda tiranie și luptă pentru-al său onor. ALECSANDRI, P. III 334. Un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel. NEGRUZZI, S. I 212. 3. (Învechit) Rang, treaptă, poziție socială. Doamne, cucoane Alecule, cum nu te lași de munca asta [căratul gunoiului] că nu-i de onorul dumitale. CONTEMPORANUL, V_II 218. – Pl. și: (învechit) onoare (MACEDONSKI, O. I 43).