ONOMATOPEIC, -Ă adj. (Despre cuvinte, fraze, versuri etc.) Privitor la onomatopee, cu caracter de onomatopee, format din onomatopee; imitativ. Onomatopeicul „ropot” e întărit, în sonoritatea lui, ...prin sonoritatea „clopot”. ibrăileanu, s. l. 178. Sînt limbi, cum e bunăoară cea bască, în care coloritul onomatopeic are un rol fonologie. pușcariu, l. r. i, 99, Cf. 202. Numărul creațiilor onomatopeice este cu atît mai mare, cu cît vorbirea are caracter mai familiar și mai popular. iordan, stil. 93. Ghicitorile care conțin elemente onomatopeice îmbogățesc sfera de cunoștințe a copilului. l. rom. 1953, nr. 2, 54. La verbele onomatopeice cu infinitivul în -i se constată existența unor variante cu -îi (-ăi) și -ii după consoanele ș, j și ț. scl 1956, 139. Stăruie... asupra teoriei onomatopeice a lui Leibniz. l. rom. 1959, nr. 2, 111. – Pl.: onomatopeici, -ce. – Din fr. onomatopéique.