OMRĂZl vb IV. Tranz. (Învechit) A detesta (pe cineva sau ceva); a urî. Lucrul minilor tale nu omrăzi. coresi, ps. 377/10. Cu sfîrșită urîre omrăziiu-i Și vrăjmași fură mie. id. ib. 381/1, cf. TDRG, DHLR II, 519, ROSETTI, l. r. vi, 256. ♦ Refl. Răsipiră-se și se omrăzirâ întru începutul lor. coresi, ps. 28/6. ♦ r e f l. A se face urît, a deveni de nesuferit, a ajunge dezgustător. Putrediră și omrăziră-se întru fără-leage. psalt. 102, cf. coresi, PS. 139/1, DHLR II, 519, ROSETTI, L. R. VI, 256. – prez. ind.: omrăzesc. – Din slavon. омразнтн.