omorâciune sf [At: VARLAAM, C. 24 / V: (reg) um~ / Pl: ~ni / E: omorî + -ciune] (Înv) 1 Ucidere. 2 Moarte.

umorâciune sf vz omorâciune

omorîcĭúne f. Vechĭ. Ucidere.

omorâciune s.f. (înv.) ucidere, moarte.

OMORÎCIUNE s. f. (Învechit) Omorîre, ucidere; moarte. La 70 de ai a toată viața sa au dzîce-vom a umoriciunii sale, ș-au datu-ș... s[u]fl[e]t[u]l. dosoftei, v s. decembrie 207^r/16. Omorîciunea au lepădat, ceaia ce lăcuiaște împreună cu cei morți. mineiul (1776), 1^r2/11. ◊ Fig. Plînge-vor și creștinii ceia ce n-au purtat asupra sa omoriciunea cea de păcate ce s-au chemat numai cu numele creștini. varlaam, c. 24. Ș-au făcut trupul cu umoriciunea pornealelor patimilor săc. dosoftei,v. s. decembrie 197^v/22. – PI.: omorîciuni. – Și: umorîciune s. f. – Omorî + suf. -ciune.