OMONIM s. n., s. m. și f. 1. S. n. Cuvînt care are aceeași formă cu altul sau cu altele, dar se deosebește ca sens de ele. cf. valian, v., heliade, paralelism, ii, 152, negulici, 406, polizu, șăineanu. Cazul dintîi îl observăm mai ales la omonime. pușcariu, l. r. i, 125. Omonimele iau naștere și ca rezultat al modificărilor fonetice suferite de cuvinte de-a lungul timpului. iordan, l. r. 40. Distingem două feluri de omonime: cuvinte de origini diferite... și cuvinte ale căror sensuri s-au diferențiat într-atît, încît nu se mai simte legătura primitivă dintre aceste sensuri și astfel dintr-un singur cuvînt primitiv s-a ajuns la două. graur, i. l. 108. Ar putea fi considerate omonime și diferitele înțelesuri ale aceluiași cuvînt, a căror legătură de sens s-a pierdut. scl 1954, 207. ◊ (Adjectival) cf. polizu, ddrf, șăineanu, barcianu, alexi, w. Din punct de vedere lingvistic, formele omonime pot fi considerate, în parte, drept cuvinte deosebite. scl 1954, 207. Cuvintele omonime pot intra în conflict și unul din ele să dispară. rosetti, s. l. 14. 2. S. m. și (rar) f. Persoană care poartă același nume cu altcineva; tiz. Omonimul meu Jean Jaques [Rousseau] au pătimit mult în viața lui! russo, s. 199, cf. negruzzi, s. 281, ghica, a. 725. Tot acolo... și-a fost petrecut junețea un strămoș și omonim al său, famosul Petru Rareș. hasdeu, i. v. 174, cf. ddrf, șăineanu. După Radu Mihnea... veni în scaunul muntean un scoborîtor grecizat al lui Alexandru Lăpușneanu, un omonim al acestuia: Alexandru Iliaș. iorga, l. ii, 611. Nu avem dovezi spre a-l identifica pe Alb vistierul din 1507 cu unul din acești doi omonimi ai săi. bul. com. ist. v, 112, cf. SCRIBAN, D. – PI.: (m.) omonimi, (n., f.) omonime. – Din fr. homonyme.