OMOFONIE s. f. 1. Însușirea de a fi omofon. Cf. polizu. Nu numai aci s-a resfrînt acțiunea omofoniei. hasdeu, i. C. i, 164, cf. scriban, d. 2. Stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formează acompaniamentul). cf. Tim. popovici, d. m., der. – PI.: omofonii. – Și: homofonie s. f. tim. popovici, d. m. – Din fr. homophonie.