OMENIT, -Ă adj. 1. (Învechit) Blînd, amabil, omenos. Era... omenit, blînd, cucerit. dosoftei, v. s. februarie 74^v/9, cf. cantemir, ist. 77. Puțin după aceea s-au arătat un alt amăgitoriu în arătare mai omenit, dar nu mai puțin primejduincios decît cel dintîiu. critil, 79/31. Și acestea ne zicea cînd mînca, căci numai atunci erea ceva mai omenit. gorjan, h. iv, 102/26. 2. (Învechit și popular) Cinstit, respectat, iubit. Omeniților și iubiților simpatrioți. cantemir, hr. 52. Omenite cititoriule! id. ib. 109. Nu prețul cel bogat al blanelor ne va face omeniți și fericiți in puține ceasuri ce avem, ci numai singură învățătura. mumuleanu, c. 49/3. Frumoasă istorie, ce e drept, și n-au decît să-mi placă omenitele și vrednicele de toată lauda urmările dumitale. bălăcescu, în pr. dram. 143. Eu însămi voi fi mai omenită și mai băgată în seamă de către oamenii cei buni. ispirescu, u. 23. – PI.: omeniți, -te. – v. omeni.