OMENIRE s. f. 1. (Învechit, în texte religioase) Faptul de a se omeni (1); întrupare, naștere. Trecînd 40 de dzîle după mîntuitoarea omenire și-ntrupare și naștere a D[o]mn[u]lui... fu adusul în bisearică. dosoftei, v. s. februarie 50^v/26, cf. id., în bv i, 213. Icoana omenirii lui h[risto]s. mineiul (1776), 69^rl/28. De pogorîrea lai și de omenirea lui. varlaam-ioasaf, 89^r/13, cf. pravila (1814), 157/1. 2. (Învechit, în opoziție cu dumnezeire) Natură omenească. Is[us] h[risto]s n-au pătimit cu d[u]mnezeirea nimic... ci cu omenirea. mineiul (1776), 144^rl/13. ♦ (În opoziție cu fiară) Ființă umană, om. Acela a fost o hiară de mare în chip de omenire. gorjan, h. ii, 65/30. O fiară-mfricoșată au trimis, ...Parcă ar fi omenire, nu știm cum s-o socotim. pann, e. iv, 55/15. 3. Întreaga populație a globului, totalitatea oamenilor de pe pămînt; neamul omenesc, umanitatea. Eu voiu birui ajutînd judecata omenirii (a. 1773). gcr ii, 87/21, cf. budai-deleanu, lex., lb. I-a fost lesne unui geniu ca dînsul să descrie pe omenire și patimile ei. heliade, o. ii, 14. Mersul general al omenirei... aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt. bălcescu, m. v. 4. Singure voi dați omenirei Vii simțiciuni, dulci, fericite. millo, în pr. dram, 316, cf. negruzzi, s. ii, 6. Și eu sînt mică parte din trista omenire. alexandrescu, o. i, 86. Zădarnic timpul trece c-un zbor neobosit, în sînul omenirei vărsînd a iernii gheață. alecsandri, p. i, 125. Voi sînteți urmașii Romei ? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! eminescu, o. i, 151. Frate, rămîi în locul meu și aibi milă de biata omenire. ispirescu, u. 90. O știu, cel mai culpabil în fața omenirii Sînt eu. macedonski, o. i, 253, cf. gherea, st. cr. ii, 62, ddrf, barcianu, cdde. În viața omenirii, femeia are un rol tot atît de mare ca și bărbatul. ibrăileanu, s. l. 46. Trec vagabonzii, ...Trec anonimii omenirii. minulescu, v. 66. Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge? Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cînt. arghezi, vers. 104. N-a fost vis mai larg de fericire Să cuprindă fiecare rob, De cînd biata noastră omenire Tot visează rătăcind pe glob. beniuc, v. 42. ♦ Mulțime mare de oameni; lume, public. Țară și eparhie ce este locuită de omenirea acea închinătoare dumnezeirei (a. 1820). uricariul, i, 259. La Caranasuf, a spus în omenire ce și cum a descoperit. Sadoveanu, o. xvi, 47. Catargiu... ieși, drept și semeț, privind peste omenirea din juru-i. pas, l. i, 282. Atunci, omenirile se foiesc ca furnicarii. camilar, n. ii, 101. 4. (Învechit) Omenie (2); umanitarism. Sufletul acela carele zace în păcat... n-are chip, fiindcă i-au căzut din obraz icoana omenirii cea dumnezeiască. molnar, ret. 54/5. Voi n-aveți omenire, a legei sînteți vrășmași. beldiman, e. 25/21, cf. lh. Nemilostivul..., pierde orice sentiment de omenire. marcovici, d. 69/22. Nu vor săvîrși o faptă mustrătoare de cuget, împotriva omenirei și a cinstei. i. ionescu, c. 250/17. Povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bâtrîni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei. kogălNlCEANU, S. A. 193, cf. ALEXI, W., TDRG. 5. (Rar) Ospitalitate. cf. ddrf, alexi, w. – PI.: (3, rar) omeniri. – v. omeni. cf. omenime.