OMENIME s. f. (Învechit și regional) Omenire (3). Așteptam cineva să mă plîngă... și n-avea nime Să să găsască din omenime. dosoftei, ps. 225/12. A desființat tortura și arderea strigoilor, care pînă atunci încă tot mai era uzitată spre rușinea... omenimei. babiȚiu, p. a. i, 359, cf. polizu. Băile... din această țară sînt într-adevăr binefăcătoare omenimei. f (1867), 320. În noaptea veșniciei să intru cu-al meu nume, Căci pentru omenime voi fi fără folos. mille, v. p. 65. Ferice care poate... să vadă-n nepăsare A omenimii oarbă și mizeră mișcare. i. negruzzi, s. ii, 342. Paserile... înveselesc omenimea cu cîntecele lor. marian, o. i, 2, cf. barcianu, alexi, w. Cum se bate toată lumea, Toată omenimea, Toate sufletele. pîrvescu, c. 69, cf. cdde, pascu, s. 141. Vezi că lumea-i rău stricată, Omenimea-i blestemată. t. papahagi, m. 184, – Din omen- (tema veche a lui om) + suf. -ime.