OJOG s. n., s. m. (Regional) 1. s. n. Cociorvă (tdrg, șez. ii, 42, vin, 91, chest. ii 316/49, alr ii 3879/157, 365, a v 15, 16, 20, 22, vi 4); coada cociorvei (pașca, gl., bul. Fil. ii, 290, com. marian, com. din bălăceana – gura humorului și din lupșa – abrud); băț lung care are la un capăt o cîrpă sau un mănunchi de zdrențe, de pănuși (udate) etc. și cu care se curăță cuptorul de spuză (lb, cihac, ii, 226, LM, DDRF, GHEȚIE, R. m., REV. CRIT. III, 172, a iII 2, com. din bistrița, din monor – reghin și din podeni – aiud) sau se răcește cînd e prea încins (chest. viii 25/34). Bătrîna știa... A chiema pribegiții prin fumariu, A călări pe ojog, ca pe un armăsar! budai-deleanu, t. v. 109. 2. s. m. fig. Om înalt și subțire. Da ce vrei, mă, ojugule! În luptă să ne luptăm, în săbii să ne tăiem? com. sat. v, 110, com. din bălăceana – gura humorului. ♦ (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de”) Om decăzut din punct de vedere moral. com. din lupșa – abrud. Am fost la ujogul de Cristea să văd dacă pot scoate banii ce i i-am dat ca împrumut. ib. 3. s. n. Coajă de mesteacăn (Pîrvova – Băile Herculane). chest. ii 317/10a. ♦ „Lemn asemănător cu iasca sau putregaiul uscat”. com. din loman – sebeș. – pl.: (n.) ojoage și (rar) ojoguri (alr ii/i h 285/157), (m.) ojogi (a v 22). – Și: ojoc (ddrf, pașca, gl., dr. vi, 267, 285, bul. Fil. ii, 290), ujog, ijog (dr. vi, 267, 285), orjoc (ib. 285), orjog (ib. 267, 285) s. n.; ojug s. m. – Din magh. azsag.