OIȘOARĂ s. f. (Popular) Oiță (I 1). Să ne miluiască... cu bouleani, cu călușei, cu văcșere cu oișoar[e] (cca 1620). iorga, d. b. i, 35, cf. budai-deleanu, lex. Să-mi dea șî mie o sumă bună, ca să-mi pui la loc călușăii miei, oișoarele mele, iepșoarele mele șî celelalte vite. i. golescu, în pr. dram. 63. Ciobănașii toți venea, Oișoarele-nșira. teodorescu, p. p. 474, cf. 510, șez. v, 114. Are un om cîteva oișoare. chest. v 18/77. Are mîndra oișoare Să mi-o poarte [iarba] prin picioare, folc. Transilv. i, 22. – PI.: oișoare. – Oaie + suf. -ișoară.