OHO interj. (Pronunțat de obicei cu ,,o" final prelungit și cu repetarea silabei finale) 1. Exclamație care exprimă surprinderea, neîncrederea etc. față de cele spuse de cineva. Cf. budai-deleanu, lex., barcianu. Cum? N-am auzit?... O! ho! ho!... Cu bătrînețele... delavrancea, o. ii, 48. Cât ceri pe ea? – Să-mi dai cinci lei. – O-ho! Săracul de el. brăescu, a. 109, cf. SCRIBAN, D. 2. Exclamație care precedă și întărește o afirmație sau o constatare. Cf. șăineanu. O! ho! ho! Slovenii s-au pripit la scris... delavrancea, o. ii, 41. Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... id. ib. 57, cf: 74. 3. (Regional) Strigăt cu care se opresc vitele (chest. v 77/8) sau caii (alk ii 3 251/886). ♦ (Familiar, de obicei la adresa unui vorbitor) Destul, stai, oprește-te ! Cf. barcianu. Oho, tată – zise feciorul de împărat curajos – că nu-i așa! mera, l. b. 48. – Scris și: o-ho și oh-ho. – Și: ohoho (scris și o ho ho) interj. – Formație pe baza unui sunet reflex.