OGUR s. n. (Învechit) 1. Protecție, ocrotire. În fericitul împărătescul meu ogur, să adaogi și se înmulțăști încă și alte credincioase slujbe (cca 1815). uricariul, iii, 155. Te vei întrarma cu toate puterile silinței în fericitul ogur a împîrăției mele (cca 1815). ib. 156. 2. (În superstiții, adesea determinat prin „bun” sau „rău”) Prevestire, augur. Acești corbi s-au părut de un rău ogur în socoteala lui Andronius. critil, 75/32. Acest hazard îl crezu de ogur bun pentru plinirea planurilor sale. asachi, s. l. ii, 57, cf. alecsandri, p. iii, 191. ♦ Noroc. Pentru lege și ogurul împăratului să murim (a. 1715). ap. șio ii₁, 372, cf. i. golescu, c. Cine samănă galbini are mînă cu ogur. alecsandri, t. 1 258. Poftim [banii] și să-ți fie cu ogur. id. ib. 1 379, cf. conv. Lit. xv, 309. – pl.: ogururi. – Și: ugur (șio ii₁, 372, TDRG), ugor (SCRIBAN, D.) s. n. – Din tc. oǧur, uǧur. cf. fr. augur.