OGOI³ vb. IV. Tranz. (Popular) A liniști, a potoli, a domoli; a calma, a alina. Răul ce nu-l poți ogoi plinu-i de veninul morției. n. test. (1648), 178^r/29. Măguli firea-mpăratului... de-l bucură și-i ogoi gîndul. dosoftei, v. s. octombrie 48^v/34, cf. klein, d. 204, lb, polizu. Din cînd în cînd, o nădejde neîntemeiată îl ogoia. contemporanul, vi, 214, cf. barcianu. Prinsei a plînge cu jele. – Da ce-ai făcut, Gheorghe! îi zise maică-mea... venind repede la mine și căutînd să mă ogoaie. sbiera, f. s. 89, cf. alexi, w. Frîu turcesc... care-i servea de cravașă și cu care ogoia calul fără a-l scoate din pas. brăescu, v. 139. Nu putea să-i ogoaie zbuciumul frînt de tristețe. lesnea, c. d. 86, cf. id. p. e. 40. Ar fi vrut mai multă mîngîiere, mai multe vorbe de dragoste, care să-i mai ogoaie durerea. sadoveanu, o. i, 13. Pentru a le ogoi neastîmpărul, clucerul Neagu se înălță în sfîrșit. c. petrescu, a. r. 194. Dușmănia dintre sat și popă crescuse, din an în an, tot mai vrăjmașă și nimic n-o putea ogoi. camilar, n. i, 331. Se străduia să domolească zbaterea și guițatul unui godac pe care-l purta în brațe și nu prea izbutea să-l ogoaie. galan, z. r. 233. Bătrîna vorbea mult ca să se răcorească, să-și ogoiască durerea care o rodea. il 1962, ix, 19, cf. vaida, șez. v, 114. Cu cît căuta să-l ogoieze (împace, liniștească), cu atît țîncul țipa mai tare. i. cr. i, 141, cf. caba, săl. 91, alr i 1 385/96, a v 25, com. din straja – rădăuți. ◊ Fig. Ca un prunc trezit scîncește Vîntul – frunza mi-l ogoaie. beniuc, v. 53. ◊ refl. Plîngînd mult să ogoiră. dosoftei, v. s. septembrie 32^r/36. Calul de sărituri și de azvîrlituri nu s-au ogoit pînă nu l-au aruncat de pre sine gios. cantemir, hr. 410, cf. anon. car. Și fiindcă avea de două ori mai mulți cu sine de cum eram eu cu strejarii, atunci m-am oguat. șincai, hr. iii, 20/37. Ia mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă! creangă, p. 253. Peste zi [Hariton] s-a mai ogoit. v. rom. noiembrie 1953, 99. Au plîns bietele neveste și au bocit, cît au bocit, dară de la un timp s-au mai ogoit. sbiera, p. 13. Doară împărații nu să luptă iac-așa ca ciobanii, să-și dea o trîntă, două, ș-apoi iar să să ogoaie! reteganul, p. ii, 3. Toate ca toate, zise ea după ce s-o mai ogoiet de plîns, da băietu cu ce să-l îngropăm, că știi că în casă n-aveam para chioară? șez. vii, 135, cf. graiul, i, 246. Plînseră ei ce mai plînseră, dar de la o vreme se mai ogoiră. i. cr. iii, 63, cf. vasiliu, p. l. 61. Ogoaie-te, măi omule, și vezi-ți de treabă, ce ai cu mine? boceanu, gl., cf. alr i 1 568/12, 28, alr ii/29, a v 31. ◊ Intranz. Să nu poată ogoi, Să nu poată odihni, Cum n-a putut mă-sa ogoi și odihni. păsculescu, l. p. 127. ♦ refl. (Despre fenomene ale naturii, manifestări, acțiuni) A pierde din intensitate. Încet, încet zgomotul se ogoie. contemporanul, iii, 616. Vîntul se ogoiase și el și acum trecea ca un plîns greu numai, în largul cîmpiilor și prin văzduhul umed. sadoveanu, o. i, 297. Bătălia se ogoia pretutindeni. id. ib. v, 498. ♦ A cruța, a menaja, a trata cu grijă și îngăduință (pe cineva). Bine, măi George, apoi așa te porți tu cu mine? Apoi de-aceea te-am ogoit eu ca ochii din cap? rebreanu, i. 195, cf. 246. – prez. ind.: ogoiesc și ogoi (alr i 553/96, 280). – Și: ogoia, ogua vb. I. – cf. slavon, гой „pace, înțelegere”.