OGOI² s. n. (Regional) 1. (Și în sintagma de-a ogoiul) Numele mai multor jocuri de copii, cu mingea, în care jucătorii își schimbă alternativ locul, de obicei într-un cerc. cf. h v 212, 375, 448, ix 124, xvIII 61, com. din uriu DE CÎMPiE – TURDA și din PODENI – AiUD, COMAN, GL., ALR II 4350/872, MAT. DIALECT. I, 263. 2. Loc în care se joacă copiii cu mingea sau loc delimitat (îngrădit etc.) pentru jocuri de copii. cf. klein, d. 204, lb, ddrf. Spune că nu-s încă bun Nici de cușma bărbătească nici de numele străbun. Și de ce? că fug de curte, că-n ogoi mă joc de-a hoina. davila, v. v. 27. Porumbeii, care sînt mai mulți copii, intră in ogoi. Uliul... stă mai de o parte, afară din ogoi. șez. xiii, 44. ♦ Gaură făcută în pămînt, în care se aruncă nasturii de joc. cf. păcală, m. r. 204. 3. Loc într-un lan unde n-a răsărit semănătura (alr sn i h 94/848) sau a crescut mai înaltă decît în jur (pribeagul, p. r. 57, 73). 4. (În compusul) Ciupercă-de-ogoi = ciupercă cu picior gros, albă pe din afară și cu miezul roșu-deschis (Vînju Mare – Strehaia). cf. h xvi 400. – pl.: (2, 4) ogoaie. – Și: orgoi s. n. șez. xiii, 53. – Etimologia necunoscută.