OGIVĂ s. f. 1. Element arhitectural caracteristic stilului gotic, rezultat din întretăierea a două arcuri de cerc care se întîlnesc pe verticala ridicată la egală distanță de centrele lor. Opt mari ferești, ogive dantelate... Răspînd lumini. ALECSANDRI, P. III, 263, cf. DDRF, ȘĂINEANU, barcianu, alexi, w. Curbele ogivelor se întîlnesc într-un vîrf îndepărtat. lovinescu, c. iv, 129, cf. scriban, d. Bolta cu ogive a fost înlocuită cu un plafon orizontal care comprimă energic elanul vertical al formelor. otetea, r. 258. Amestecul de frontoane grecești și chiar ogive... făcea din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice. călinescu, e. o. i, 8. Astăzi, pe culoare cu ogive s-au instalat calorifere. ralea, o. 123. ◊ Fig. Privesc apusul soarelui printre ogive De trunchiuri negre de copaci. camil petrescu, v. 115. 2. Partea anterioară, în formă de trunchi de con, a proiectilelor de artilerie, a rachetelor sau a bombelor de avion. Cf. dl, dm, der. – Pl.: ogive. – Din fr. ogive.