OFICIALITATE s. f. 1. (Și la pl.) Autoritățile dintr-o țară, dintr-un oraș; reprezentanții oficiali ai autorității. Dacă oficialitatea n-a fost în stare să oprească nenorocirea, măcar piedici să nu-mi puie! rebreanu, r. ii, 229. Oficialitatea orașului se opune cu încăpățînare. sahia, n. 41. Activitatea aceasta științifică... s-a lovit însă de indiferența contemporanilor și a oficialității. cv 1949, nr. 6, 7. Această seară, festivă a venit. Au participat oficialitățile. stancu, u.r.s.s. 78. Cărturari români finanțați de oficialitatea partizană a reformei religioase din secolul al XVI-lea. cl 1957, 49. ♦ Instituții oficiale (1).cf. russo, s. 72, rebreanu, i. 63. 2. Caracter oficial, calitate, ținută, atitudine oficială. Papismul introdusese oficialitatea latinității. hasdeu, i. c. 43. Cu un soi de obraznică oficialitate în mișcări, îmi făcu semn să mă opresc. hogaș, m. n. 56. Cuza Vodă, ...lepădînd pentru o clipă oficialitatea și măreția domnească, îl apucă... pe după gît. id. h. 69. – Pronunțat: -ci-a-, – pl.: (1) oficialități. – Și: (învechit) ofițialitate s. f. russo, s. 76. – Din fr. officialité.