OFICIA vb. I. 1. tranz. A celebra slujba bisericească; a sluji în biserică. cf. șăineanu, alexi, w. Mitropolitul... era aci și oficia sfînta liturghie. galaction, o. 90. ◊ absol. Cu barba lui mare, roșcată, avea un aer de preot care oficiază. vlahuță, o. a. iii, 54. Să fi văzut pe părintele Amfilohie cum oficia. sadoveanu, o. ix, 74. Să nu năvălească mulțimea peste vorbitori și peste cei care vor oficia. camil petbescu, o. ii, 352. ♦ A săvîrși cu solemnitate un act public sau privat, în special o căsătorie; a celebra. Notarul Stoessel primi pe distinșii nuntași cu toate onorurile, oficiind mai patetic formele cununiei civile. rebreanu, i. 251. La un birou micuț... stă funcționara, o fată tot atît de tînără ca aceea care oficiază căsătoriile. sahia, u.b.s.s. 114. ◊ refl. pas. Se oficiază un act solemn. vlahuță, d. 187. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie în cabinetul unde se oficiau căsătoriile civile. Rebreanu, i. 205. 2. Intranz. (Glumeț) A-și îndeplini slujba, a presta un serviciu, a face un lucru oarecare. Omul nostru oficia însă la grătarul cu pastramă, care împrăștia miros de grăsime ca o jertfă antică. sadoveanu, e. 170, cf. id. o. ix, 256. Berta e... prin cămări, drămuind ce trebuie pentru bucătăria unde oficiază madama Sultana. pas, l. i, 94. – Pronunțat: -ci-a. – prez. ind.: oficiez. – Din fr. officier.