OFENSIVĂ s. f. 1. (În opoziție cu defensivă) Formă principală de luptă a unor forțe armate, care are ca scop nimicirea sau capturarea inamicului și cucerirea terenului pe care acesta îl ocupă. v. atac, asalt. cf. negulici. După energica ofensivă a căpitanului Merișescu... turcii sînt siliți să se abată în josul podului. MAIORESCU, D. II, 102, cf. DDRF, ȘĂIneanu, barcianu, alexi, w. Ofensiva în Țările de Jos a fost grea înfrîngere pentru noi. camil petrescu, t. ii, 433. ♦ (Sport, mai ales la jocurile cu mingea) Atac susținut al unei echipe împotriva echipei adverse. Fluierul final îi găsește... în plină ofensivă. sp. pop. 1964, nr. 4445, 3/1. 2. Fig. Acțiune vie, concentrată, întreprinsă pentru a înfrînge o dificultate, a lichida o situație nefavorabilă, a înfăptui o nouă stare de lucruri, a cuceri un nou obiectiv etc. Acolo se strămutase bătălia cea mare a petrolului, cu repezi ofensive și cuceriri de poziții. c. petrescu, a. 410. Constructorii hidrocentralei pot povesti îndelung despre marea ofensivă împotriva stîncilor și apei. contemp. 1953, nr. 344, 6/3. Încrezător peste măsură în statornicia norocului lui, a pornit o ofensivă. galan, b. i, 240. Frontul socialist de la răsărit începuse ofensiva. vornic, p. 115. – pl.: ofensive. – Din fr. offensive, germ. Offensive.