OF interj., s. n. 1. interj. (Adesea repetat) Exclamație care exprimă diverse stări afective: a) durere, amărăciune, mîhnire; compătimire, milă; necaz, ciudă; regret. v. a! ah! hei! o! vai! Zicînd oh! să vai tu să te-ai vrut lua întru aminte această zi. n. test. (1648), 95^v/25. Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei. neculce, l. 86, cf. 294, anon. car. Oh! ce ceas și zi amară! (a. 1777). gcr ii, 114/14. Oh, cîtă greutate au simțit întru sine. beldiman, n. p. i, 28/13. Dar... of!... în loc de mîngîiere, suspinurile se aprind mai tare. marcovici, c. 20/16. Oh, cîtu-i ciudat la toate! conachi, p. 267. Dragul mamii! of, ce te așteaptă! pann, p. v. i, 56/25. Of! sînt foarte nenorocită. negruzzi, s. i, 50. Of! of! am rămas iar cu piatra-n casă. alecsandri, t. i, 49. Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la școală undeva, zicea mama. creangă, a. 47. Afară, la fereastră, toamna a spus: – Of... bacovia, o. 66. Și-i drept așa. Degeaba mă vaiet și spuri: Oh! beniuc, c. p. 47. Of, tinerețe, Fără povețe. deșliu, m. 32. Of, of, of și aoleu, Arde suflețelul meu! alecsandri, p. p. 353. Of, nu zac de nici un rău, Ci, bade, de dorul tău! jarnîk-bîrseanu, d. 104. ◊ (Substantivat, n.) După patru rînduri de „oh!” pregătitori... se vorbește de prinderea iaftalelor de denunțare. iorga, l. ii, 84. Și în niște ofuri lungi, trăgănate, cu întorsături de gîtlej, își tremurau țiganii cîntecul. sadoveanu, o. ii, 418. Chiuia și ofta cînd cobzarul. lungea ofurile. CAMIL PETRESCU, O. I, 21, cf. C. PEtrescu, a. r. 57. Frunzuliță lemn uscat, Tot de of și de oftat Foarte m-am îndestulat. teodorescu, p. p. 276. ◊ expr. (Argotic) A da pe of = a da pe gratis, bul. Fil. v, 191. b) scîrbă, dezgust. v. a! o! pfui! Oh, eu nu-l mai pot suferi. drăghici, b. 73/10. Oh! ai un aer nestatornic care mă îngrozește. negruzzi, s. i, 49. ◊ (Substantivat, n.) Aceleași sentimente de triplu „oh!” le vor fi produs apucăturile lui Dumitrașco și la alți boieri moldoveni.<span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”> </span> 256. c) admirație, entuziasm. v. a! ah! hei! o! vai! Oh! pre ce lucruri frumoase odihneaște Dumnezău (a. 1600-1625). gcr i, 66/21, cf. ii, 190/28. Of, fetica mamii! cum ești frumușică... Trăiești încai bine și cu bărbățelul? pann, p. v. i, 55/2. d) dorință, rugăminte. v. hai! o! Oh, Doamne, fă-mă iar tînăr! călinescu, e. o. ii, 146. Of, drăguța mea leliță, Dacă-ți este cu putință, Te rog fă ș-a mea voință; Nu ieși seara-n uliță! jarnîk-bîrseanu, d. 246. Ce-ai mînca, tată, spune? – Of, cum aș mînca căpșune! ZANNE, p. ii, 495. e) mirare, uimire, surprindere. v. a! ei! i! hei! o! phi! Oh! soru-mea, dară greu somn dormii. ispiRescu, l. 197, cf. 345. 2. interj. (Adesea repetat) Exclamație care precedă și întărește o afirmație sau o constatare. v. ho! o! Oh, oh, să ridică alții, nu sînt aceste pricinile lipsei noastre. gt (1839), 71²/23. Oh! cînd ar voi femeile să știe ce înaltă solie au primit. negruzzi, s. i, 56. Of! crăișorule! crede-mă că să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. creangă, p. 190. 3. s. n. Tristețe, mîhnire, amărăciune. Oricine are nevricale și ofuri la inimă. zamfiRescu, sf. m. n. i, 177. Își dădea seama că a pus între Manlache și Rusanda un stăvilar de neurnit, care-l răzbuna și de oful inimii lui. popa, v. 290. Ce pot să priceapă niște străini ca dînșii din ofurile și amarurile mele? v. bom. februarie 1954, 7. Fără să-i pese că-și lasă noua cunoștință cu ofurile nespuse, a coborît de pe vagon. galan, z. R. 305. După ce și-a spus el tot oful, am stat de vorbă împreună. lăncRănjan, c. iii, 498. – pl.: (3) ofuri. – Și: (astăzi rar) oh interj. – Formație pe baza unui sunet reflex.