ODOVĂI¹ vb. IV. 1. refl. (Regional) A se termina, a se încheia, a se sfîrși. cf. scriban, d. ◊ Intranz. O să venim pe la voi, cînd om mai odovăi cu munca cîmpului. boceanu, gl. 2. Tranz. (Prin nordul Mold.) A învinge, a birui, a dovedi. Într-o zi, cum sta el pe gînduri, ce-i trăsni prin minte? Să cîntărească mintea maică-sa, să vadă ce minte strașnică are, de el nu o poate odovăie (îndoi, dovedi). șez. v, 136. 3. Tranz. (Regional, complementul indică obiecte de îmbrăcăminte) A strica, a uza; a nimici. Făcutu-mi-am opinci de fier... și ublat-am pînă le-am odovăit. reteganul, ap. cade. ♦ (Rar) A consuma. Această sobă odovăiește multe lemne. scriban, d. 4. refl. (Prin nordul Mold.) A se osteni făcînd ceva, a se istovi. M-am odovăit (= ostenit ) rău îmblînd pe cele obleaguri. conv. Lit. xliv, 267, cf. alr ii/284. – prez. ind.: odovăiesc. – Și: odovăia vb. I. – Din slavon. отцдвътн, -вътщ.