ODIHNEALĂ s. f. 1. (Învechit și regional) Repaus, inactivitate; odihnă (1). Ce folosu ți-e de dulcea[ța] trupului... dzua și noapte... în odihneală (sec. XVI), cuv. d. bătr. ii, 452/1, cf. ANON. CAR., BL I, 95, ROSETTI, L. R. VI, 210, alrm ii/i h 155/682. ♦ (Regional, în practicile religiei creștine, la pl.) Popas, oprire a procesiunii mortuare în drum spre cimitir, pentru a se citi evanghelii (Somova – Tulcea). cf. alr ii/i mn 89, 2 712/682. Douîsprezeĉi uodinieli [îi face pînă la groapă] ib. ♦ (Neobișnuit) Rugăciune pentru odihna sufletului. Ș-au făcutu odihneale sufletului său (sec. XVI). cuv. D. bătr. ii, 421/20. 2. (Învechit) Moarte; odihnă (4). Răsuflarea și odihneala lui Ieremia. dosoftei, v. s. septembrie, 34^r/27. Ferice în ce cale mergi suflete că ți să gată loc de odihneală. molitvenic (sec. XVII), 308. 3. (Învechit) Liniște sufletească, pace, mulțumire; odihnă (5). Am aflat eu întru tine odihneală cît am fostu întru tine (cca 1550). gcr i, 3/9, cf. 256/25. Și voru cînta îngerii întro slava odihnealeei sale (sec. XVI), cuv. d. bătr. ii, 461/10. Nu vor avea odihneală nece zuoa, nece noaptea. n. test (1648), 314^r/6. Iară în acela pămînt de unde fuiu luat osîndiiu-mă să mă tornu și [să]-mi ceiu odihneală. molitvenic (sec. XVII), 305. – pl.: odihneli și: (învechit, rar) odihneale. – Și: (regional) odineală s. f. – Odihni + suf. -eală.