ODGON s. n. 1. Funie groasă și lungă, îmbibată de obicei cu gudron și întrebuințată în marină, în pescuit, în transporturi etc.; cablu, parîmă, pălimar. Multe coșuri împlîndu-le cu petre le-au aruncat în Prut, legîndu-le de grinzi cu nuiele de stejar și lozie în loc de otgoane. n. costin, let. i, a 64/21. Aceste odgoane le întinde. ist. am. 61^v/14. Vasul, cu nerupte odgoane la margine legîndu-se, să se sprijinească. cantemir, ist. 377. La odgon năvălesc grecii, încep a se cățăra. beldiman, e. 54/25. Prostimea... șede împrăștiată pe cîmp sau înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. negruzzi, s. i, 35. Se trag otgoanele năvodului. i. ionescu, d. 56. Se întoarse... cu o slugă a lui credincioasă, aducînd niște scînduri, stinghii, drugi, odgoane. ispirescu, l. 367. Du-te de adă odgonul cel gros și cîrligele. contemporanul, iv, 44. Doi soldați, la auzul vorbelor, se repeziră, dezlegară odgoanele și le traseră înăuntru. dunăreanu, ch. 131. De fiecare capăt [al oriei] este legată și cîte o frînghie groasă, numită otgoanele oriei, pe cari le ține cîte un pescar în mină. antipa, p. 72. Cînd vor să facă popas, trag la anumite locuri pluta la maluri, zvîrlind odgonul... spre a o lega de țărușul bătut în mal. pamfile, i. c. 108. Pe margini, ștreangurile sau odgoanele pot fi de grosimea mînei. atila, p. 118. Simțeai în el o tărie, un cumpăt, ceva solid și groaznic înnodat (ca nodurile unui odgon de corabie). galaction, o. 207. Podul s-a desfăcut repede din malul Călienilor și a venit încet pe linia otgonului de sîrmă. popa, v. 144. Negrele otgoane-l țin în frîu Și macaralele murdare Descarcă-n el vagoane-ntregi de grîu. minulescu, v. 139. Era un pod cunoscut și vechi, de la un mal la celălalt mal, pe șăici, și cu odgon legat de amîndouă țărmurile în șarampoi de stejar cît buțile. sadoveanu, o. xviii, 168, cf. marian, s. r. i, 40., alr i 113/596, ib. 1870/ 522, alr ii 2 528/520, 682, 723, 899, 928, ib. 5297/514. ◊ fig. Cu-ndîrjire stearpă te-apleci din nou să rozi Otgonul ce te leagă de neguri și de tine. lesnea, i. 114. ♦ (Mold., Bucov.) Funie (de cînepă) cu care se leagă animalele la păscut; pripon; funie, ștreang care se pune în coarnele boilor sau ale vacilor. Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom Și se cam mai duce. eminescu, l. p. 126. Doi sau trei cai, legați de cîte un otgon, se-nvîrteau pe un vraf de grîu. d. zamfirescu, v. ț. 33, cf. vasiliu, c. 204, alr I 1 129/370, 375, 381, 542, 554, 573, 588, 594, 596, 684, 690, 708, 744, 750, 786. 2. Veche unitate de măsură (agrară) pentru lungimi, variind între 16 și 30 stînjeni. v. funie, sfoară, lanț, prăjină. Am făcut otgon de 30 st[în]j[eni] și stînjenul de 8 palme (a. 1759). ap. i. brăescu, m. 7. Să o măsurăm și, pe cîte odgoane or ieși în capite, așe să-i dămu și la mijlocu (a. 1765). iorga, s. d. xix, 32. cf. aetiopica, 50^r/13. Giumătate de odgon (glosă: o sută de pași, 68 de coți...) (a. 1773). gcr ii, 92/38. Moșia Zălucenii este de douăzeci și patru de odgoane și odgonul de treizeci de stănjini (a. 1776). uricariul, ii, 191. Și s-au mai venit... de la vale în fruntea moșiei 6 otgoane și 4 stănjini (a. 1789). ȘTEFANELLI, D. c. 181, cf. 444, CIHAC, ii, 124, uricariul, x, 65, xvi, 294, xx, 351, DDRF, BARCIANU. – pl.: odgoane. – Și: otgon s. n. – Etimologia necunoscută.