octroare sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 108 / Pl: ~oări / E: octroa] (Înv) Impunere a unei legi, a unei constituții etc.

OCTROARE s. f. (Ȋnvechit) Faptul de a octroa; impunere (a unei legi, a unei constituții etc.). Ȋn contra octroării, adecă a legislațiunii unilaterale absolutistice, gubernul se provoacă la mai multe legi mai vechi și mai nouă așa numite constituționale. barițiu. p. a. iii, 108. Afirmă că monarhul prin acea octroare (mai ales a censului) a călcat toate legile respective mai vechi. id. ib. 118. – V. octroa.