OCTROA vb. I. Tranz. (Ȋnvechit; complementul indica o lege, o constituție etc.) A impune. Au decis a delătura parlamentul și a octroa una constituțiune nouă. BARIȚIU, p. a. ii, 518. Cele două cazuri de moarte... au îmbărbǎtat pe protestanți ca să dezvolte opozițiune atît de înverșunată asupra patentei ocroate pe capetele lor. id. ib. iii, 19, cf. i, 361, alexi, w. – Prez. ind.: octroez. – Și. octrua vb. I. GHEȚIE, R. m., BARGIANU. – Din fr. octroyer.