OCTAVA s. f. 1. (Ȋnvechit, la pl.) Perioadă de opt zile înaintea unei sărbători însemnate. Kornides aduce un hrisov al craiului Ludovic, dat din Kemenek, în octavele ispasului al anului 1362. șincai, hr. i, 330/29, cf. aristia, plut., BARCIANU. 2. (Muz.) Interval într-o gamă diatonică cuprinzînd opt note consecutive. cf. negulici, stamati, d. Diferența între organul uman și celelalte organe muzicale este că aceste instrumente pot forma octave numai muzicale, adică a sui și a coborî același son pe gradele scărilor. HELIADE, 0. II, 373, cf. POLIZU, DDRF, ȘĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W., MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 58. ◊ F i g. Juan îl omenea cu o octavă mai sus. Era cam iute de fire. heliade, d. j. 75/5. Lumina formează și ea numeroase game întocmai ca și sunetul, însă ochiul nostru nu poate vedea decît octava dintre roșu și violet. enc. Tehn. i, 100. 3. Strofă de opt versuri endecasilabice, dintre care primele șase cu rimă încrucișată, iar ultimele două cu rimă împerecheată, folosită de obicei în poezia italiană, spaniolă și portugheză. Epopeea lui Tasso e scrisă în octave. șăineanu. 4. A opta dintre figurile de apărare la scrimă. Cf. cade, scriban, d. – Pl.: octave. – Din lat. octavus, -a, -um, it. ottava, germ. Oktave, fr. octave.