OCOȘ, -Ă adj. (Transilv.) 1. Deștept, cuminte; priceput, isteț. Cf. anon. car., klein, d. 147, lb, lm. Să fi făcut dreptate, aicea, dacă-i așa de ocoș! lăncrănjan, c. ii, 411, cf. 54. Cînd alege fuse, boreasa ocoșă le prăbăluiaște. BREBENEL, GR. P., cf. DENSUSIANU, Ț. H. 327, t. dinu, Ț. o. 138, alr i 1 555/229, 280, alr ii 3 675/141, ib. 3 695/95, a iii 13, lexic reg. 71, 93. 2. Sfătos (KLEIN, D. 147, LB, GR. S. VI, 241), încrezut, mîndru, fudul (com. PAȘCA, A III 5). Bădița cu clop doroș, Ce te ții așa de-ocoș? cv 1952, nr. 4, 31. 3. Șiret, viclean, prefăcut. Cf. lb. t. dinu, Ț. o. 138, alr i 1550/59, 61. – PI.: ocoși, -e. – Și: ocîș, -ă (mîndrescu, ung. 94, vaida, alr i 11/280, ib. 247/217, 270, 280, 337, 345, ib. 1 550/295, 302, ib. 1558/259, alr ii 3 675/219, 272, 349, lexic reg. 23, 71), ocăș, -ă (alr ii 3675/260), ocuș, -ă (arh. folk. v, 128) adj. – Din magh. okos.