OCOLIȘ s. n. 1. (Învechit, rar) Perimetru, circumferință. [Pesta] are șasă piețe, din care una... a căruia ocolișu tot, gîndesc că va fi aproape de 800 stînjini. golescu, î. 15. A celui dinții rînd de lăviți... ocolișu este de 100 stînjini. id. ib. 91. 2. Ocol (II 1), înconjur. cf. anon. car., budai-deleanu, lex., lb, polizu, lm, ddrf, șăineanu, alexi, w. Șalupa... porni încet cu un ocoliș larg, întinzînd cablurile. galan, b. i, 48. ♦ Fig. Divagație, ocol (II 2). Ca să nu-și calce hotărîrile pline de tact și iscusință, dibaci un răspuns cu ocolișuri. c. petrescu, a. r. 23. Simion reluă povestea de la capăt, vorbind întretăiat, rușinat... și cu multe ocolișuri. v. rom. februarie 1952, 177. În folosul cui atîta minciună și atîtea ocolișuri? galan, b. i, 374. ◊ loc. adv. Fără ocoliș (sau fără ocolișuri) = direct, pe față, fără ocol. Își spunea totdeauna părerea, fără ocolișuri. v. rom. aprilie 1955, 157. Iată, fără ocolișuri, ce m-a mirat și m-a supărat. galan, z. r. 19. – PI.: ocolișuri. – Ocol + suf. -iș.