ocol, ocoluri, s.n. – 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele: „Din ocolul unei văduve sărace, iese scroafa văduvei și se amestecă printre porcii lui Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 176). 2. Curtea casei țărănești: „Plâng și pt’etrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ „cerc, arie, tabără” (< sl. kola „roată”) (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; MDA); din bg., rus. okol (DEX).