OCINĂTORIU, -OARE s. m. și f. (Învechit) Moștenitor, urmaș. Te-au făcut pre tine să-i hii fiiu și ocinătoriu întru împărățiia sa cea de sus. varlaam, c. 178. Nice s-aibă a fi ocinătoriu agonisitii lu[i] ceii trupești aceluia ce nu vru să fie ocinătoriu agonisitei s[u]fl[e]tești. dosoftei, v. s. noiembrie 184^v/16. Psalomul lui David pentru ocinătoarea. id. ps. 19/19. – pl.: ocinători, -oare. – Ocină + suf. -tor.