OCINĂ s. f. (Învechit și popular) Bucată de pămînt (moștenită), proprietate, moșie; moștenire. Cumpără ocini, locuri de casă și de fînețe (a. 1525?). n. a. bogdan, c. m. 34. Deade țerile lor în ocine, ocină (partea h, moșie d) lu Israil oamerilor săi. psalt. 281, cf. coresi, ev. 156. Nu e noao nice parte, nice ocină la casa tătîni-nostru. palia (1581), 124/11. Acesta iaste ocean. Veniți să-l ucidem și să ținem ocina lui. varlaam, c. 226. S-au răsipit pintr-alte țări, lăsîndu-și ocinele și moșiile. ureche, l. 136. Dumitrașco log[o]fătul la atîte domnii boiariu vestitu, cu ocine întemeaiate. m. costin, ap. gcr i, 200/2. Mazilii și mănăstirile să-și stâpînească ocinele și vecinii săi. neculce, l. 212. Au dăruit-o a lor dreaptă otcină și moșie din jos de gura Reghiului (a. 1738). urucariul, ii, 3, cf. XENOPOL, I. R. II, 191, IV, ;152, I. BRĂESCU, m. 20. Să le fac danii de prisăci, de ocine și sate. delavrancea, o. ii, 90. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. Sadoveanu, o. v, 564. Boierii își rotunjesc moșiile confiscînd ocinile răzeșilor și moșnenilor. OțEțEA, t. v. 38. N-ai ocină de moșie Din strămoși a ta să fie? sevastos, c. 320. ◊ Fig. Carele-i putearnic a zidi și a da voao ocină a birui cu toți sf[i]nții. n. test. (1648), 162^v/14. Vei ceare de la mine De-ț voi da limbile toate Ce țî-s ocină de soarte. dosoftei, ps. 14/22. ◊ Expr. (Regional) Le merge pe ocină, se zice despre o boală care se moștenește. cf. rev. crit. iv, 145. ◊ (Regional, în sintagma) Ocină de casă = loc de casă. chest. ii 70/56. ◊ P. ext. Loc de baștină, patrie. Vine în ocina lui și învăța ei în gloatele lor. coresi, ap. dhlr ii, 518. Nu e proorocului fără cinste trecînd în ocina lui și în casa lui. coresi, ap. ddrf. – pl.: ocine și ocini. – Și: ocenă (gcr j, 74/28), otcină s. f. – Din slavon. откчина.