OCINA vb. I. Tranz. (Învechit) A moșteni, a dobîndi; a stăpîni. Veniți... de ocinați împărățiia ce-i gătată voaă. varlaam, c. 21, cf. 58. Toți ceia ce vor face strîmbătate împărăția lui Dumnedzău nu vor ocina. eustratie, prav. 10/9. Direpțîi pămîntul în veaci ocineadză. dosoftei, ps. 124/11, cf. 420/5. Să ocineze focul cel nestins. n. costin, let. ii, 63/29. – prez. ind.: ocinez. – v. ocină.