OCHI² vb. IV. I. (Acțiunea este săvîrșită de om) 1. tranz. A distinge pe cineva sau ceva cu privirea, a zări, a observa. Pre noi cum ne ochiiază; de departe înceape a striga ... u! măi! iaca lupul! ȚICHINDEAL, F 108/7. Au ochiat vînătoriul că să leagănă vița. id. ib. 124/9. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Petru... se afla în un cot după cuptor unde Sanda nu-l ochise. F (1891), 165. Pe Turcalete și porcii lui n-ar fi putut să-i ochească turcii. GALACTION, O. 295. El ocheanu că și-a luat Și pe cîmp că s-a uitat, D-un ciungar nalt c-a ocheat. MAT. FOLK. 179. ◇ fig. Adevărata țîntă a cinstei nu bine ochindu-o, aiure ne lunecăm. ARHIVA R. I, 153/12. ◇ refl. pas. Directorul nu se ochea. CIAUȘANU, R. SCUT. 61. ♦ intranz. A privi, a se uita. Îi mai spuse să ochească prin polițile cu haine. ISPIRESCU, L. 163. [Radu] cum sta și cum ochea, Iată, nene, că zărea Un cort mare și rotat. ALECSANDRI, P. P. 198. Mă luai din casă, Di la masă, Cu ochii ochind... Nu vădzui nemic. MARIAN, S. R. I, 130. 2. tranz. A urmări, a fixa cu privirea pe cineva (dintr-un grup), cu o anumită intenție, a pune ochii pe cineva. O fată... pre care mai nainte vecinul o ochise. NEGRUZZI, S. II, 244. Tudora... Pin fereasta ei privește Pe Mihai învingător, Care trece ș-o ochește. ALECSANDRI, P. III, 249. Se apropie de Zăgreanu și-l pofti să joace, oferindu-i pe cea mai frumușică fată din Pripas... pe care și-o ochise dînsul s-o ia de nevastă. REBREANU, I. 483. Îi era dragă Tudora... pe care-o ochise într-o zi la adunatul fînului. MIRONESCU, S. a. 89. Ce feată pe drum vedea, Cu privirea mi-o ochea, Ceaușului poruncea, Logodnică o cerea. TEODORESCU, P. P. 578. O văduvă frumoasă și vicleană... îl ochi bine pe fecior... deci-și puse carul în petri să-l amăgească. RETEGANUL, P. III, 58. ♦ A remarca, a observa (dintr-un grup mai mare) un obiect necesar (pentru a și-l însuși sau a se folosi de el); a-și fixa privirea asupra unui obiect. Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile. CREANGĂ, a. 109. Am ochit și eu un loc de comoară. MIRONESCU, S. a. 139. Ochi un scaun... și se instală nepoftit. C. PETRESCU, C. v. 146. Ochea un loc unde să se facă nevăzut. POPA, v. 176. El, Ponici, ochise o cameră tare bună. GALAN, B. I, 408. Ochează firul de iarbă, îl ia, îl pune în chimir. RĂDULESCU-CODIN, Î. 296. 3. tranz. A cerceta insistent cu privirea pe cineva sau ceva; a scruta. Grecii... încep să ochească Prutul, înnot pe unde vor da. BELDIMAN, E. 54/16. Oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. Ea din ochi că mi-l ochește Și din guriță-i vorbește. MARIAN, Î. 37. Mergi acasă și-o ochește Și-i vede-o ce plătește. id. SA. 25. Bine-mi place-a secera Pe holdă cu mîndra mea! Eu grîul să i-l cosesc Din ochi numai s-o ochesc. ANT. LIT. POP. I, 147. 4. intranz. A face cuiva semn cu ochiul; a trage cu ochiul. Bărbații, cum m-o zărit, Unul l-altul o ochit. MARIAN, S. R. I, 185. La fete din ochi nu trag Că odată am ochit Și de loc o nebunit. RETEGANUL, CH. 75. 5. intranz. A potrivi o armă (la ochi) pentru ca proiectilul să nimerească ținta, a stabili linia de ochire a unei arme, a ținti. cf. ANON. CAR. Colonelul... mă învăță cum s-o umplu [pușca], cum să ochesc și cum să trag. ODOBESCU, S. III, 22. Comandantul smuci arma din mîna unui soldat și ochi. VLAHUȚĂ, O. a. 156. Iar cînd ochesc, cu hohot Tu rîzi căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi. COȘBUC, P. I, 217. Un bun trăgător nu ochește atît de lung la șapte pași. CAMIL PETRESCU, U. n. 280. Pe cînd ochea a treia oară... vedea lămurit cum scade unda și muierea iese de ceea parte, pe prund. SADOVEANU, O. VII, 331. M-a găsit un pădurar, care-a ocheat ș-a dat cu pușca-n mine. GRAIUL, I, 155. Se răsucește, ochește și trage încă o dată: tranc! v. ROM. iulie 1954, 73. Ochi multă vreme, atent, fără să-i pese de schijele care zburau în jurul lui. ib. ianuarie 1955, 111. ♦ tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A ținti pe cineva sau ceva cu o armă (sau cu un obiect); a nimeri, a lovi ținta. De aceea-a lui unelte și ghibaciul laț întinde, Stă la pîndă, îl ochează, pe Amorul doar va prinde. ASACHI, S. L. I, 107. Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatic, îl ochi. BOLINTINEANU, O. 331. Începură a-i ochi cu pietre. DELAVRANCEA, ap. CADE. Copiii o ochiră cu pepeni și castraveți. CĂLINESCU, I. 169. M-ar ochea ciobanii cu bulgări de pămînt. STANCU, c. 63. Fu uimit... de măiestria călăreților, care ocheau cu săgeata, din goana juganilor, căciulile azvîrlite în sus. v. ROM. aprilie 1954, 110. Pe biet Pîntea mi-l ochește, Subsuoară-l nimerește. BALADE, II, 372. ◇ (Prin analogie) Musca... cu preciziune vrednică de cea mai desăvîrșită balistică, ochea și prindea nasul Pisicuții din zbor. HOGAȘ, m. n. 173. ◇ intranz. (Urmat de determinări introduse prin prepoziția „în”) Am ochit adesea și în ciocîrlia cea vioasă. ODOBESCU, S. III, 23. 6. intranz. (Regional) A picoti de somn, a moțăi, a miji. cf. ALR II 2024/325, 723. II. refl. unipers. (Acțiunea reprezintă un proces din natură) 1. (Mold. și Transilv., despre întinderi acoperite cu zăpadă) A face din loc în loc pete, ochiuri (negre sau de verdeață) prin topirea zăpezii. În poienile sorite, pămîntul se ochise bine și înverzeau pajiști. SADOVEANU, O. X, 627. Poți scoate oile? – Poți, că s-a ochit! VICIU, S. GL. ♦ (Despre zăpadă) A se topi treptat, scoțînd la iveală pete, ochiuri de pămînt sau de verdeață. Cînd omătul se ochea, prevestind primăvara, tu mă făceai să simt împreună cu voi bucuria ce v-o aducea noul timp. CARDAȘ, C. P. 9. 2. (Regional; despre cer) A se însenina parțial; a se răzbuna. ALR I 1 264/69, com. din STRAJA – RĂDĂUȚI. ♦ intranz. A apărea, a ieși la iveală, a se arăta. Ochea cîteodată și soarele, dar tot mai mult ploua cu vînt. AGÎRBICEANU, L. T. 252. III. refl. unipers. (Despre caș) A dospi, a face găuri, ochiuri. cf. LB, A I 35. – prez. ind.: ochesc. – Și: (învechit și regional) ochea (prez. ind. ochez) vb. I. – v. ochi¹.