OCAIANIC, -Ă adj. (Slavonism, adesea substantivat) Nefericit, vrednic de plîns; păcătos, mizerabil. Să ne ferim să nu fim ocaianici. coresi, ev. 328. Stinge văpaia poftelor meale, că measer sănt, ocaiannic. paraclis (1639), 250. Împrumutează, ocaiannice și iubitoare de argint, celuia ce-ț dă (a. 1642). gcr i, 96/25. Și zicea ocaiainicii dă ei cum sufletul înblă singur mai nainte de tiposirea trupului (a. 1 652). id. ib. 163/17. Nu este nimenea... să fi făcut păcate cîte am făcut eu ocaianicul și spurcatul. neagoe, înv. 278/6, cf. 145/28. Vai de tine, ocaianice, dar căzutu-ți-s-au ție să faci hiclenie ca aceasta? (a?), mag. ist. iv, 251. – pl.: ocaianici, -e. – Și: ocaiainic. -ă adj. – Din slavon. οκαιαηπκη, οκαιαηπκη.