OBȘTIRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a (se) obști și rezultatul ei. 1. Unire, legătură. cf. obști (1). Ca mai pre lesne să fie obștirea țărilor una cu alta, au zidit pod peste Dunăre. cantemir, hr. 240, cf. DDRF. 2. Asociație, întovărășire. cf. obște (4). Tovăroșiia iaste un feliu de obștire. caragea, l. 37/27, cf. 36/11. Să va da luminată poruncă către dumnealui epistatul dvornicii obștirilor, ca să facă cunoscut acest nart la toți de obște (a. 1823). doc. ec. 293, cf. furnică, i. c. 313. 3. Anunțare, înștiințare. cf. obști (2). cf. polizu, ddrf. Iar se porni vuietul mulțimii. – Să obștească, să obștească... Să auzim obștirea. camil petrescu, o. ii, 682. – PI.: obștiri. – v. obști.