OBUZ² s. n. (Mil.) 1. Proiectil de artilerie, (învechit) cumbara, bumbara, bombă. Cf. 1. golescu, c. Mortierele se numeau pive ș iobusurile, bumbarale. bălcescu, m. v. 658. Deodată-o schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz. ALECSANDRI, O. 237, cf. LM, DDRF, ȘĂINEANU, barcianu. Obuzurile (gloanțele) zburau peste capetele lor. sbiera, f. s. 11. Un obuz, tras de nu știu care dintre noi, sparge pilcul mitralierei. camil petrescu, u. n. 310. Iar pe deasupra încrucișîndu-se cu șuier..., obuzele dintr-o parte și alta. c. petrescu, 1. ii, 33. Au rămas însă pogoane întregi de pămînt nelucrat, sterp de 18 ani, răscolit de obuze – așa cum au explodat. sahia, n. 17. Au umblat... pînă ce-au dat în pîlnia unei gropi de obuz. sadoveanu, o. xvii, 260. Peste sat șuierau obuzele. camilar, n. i, 68. Exploziile obuzelor au izgonit păsările cîntătoare din această pădurice. v. rom. mai 1954, 93. Obuzele ucideau și săpau totodată groapa. isanos, p. 104. ◊ (În contexte figurate) Gura obuzelor țărînă mușcă. beniuc, v. 76. 2. (Regional, în forma ovuz) Tun (Suceava – Rădăuți), lexic reg. 105. – Scris și: obus. – PI.: obuze și (învechit) obuzuri. – Și: (regional) ovuz s. n.; (învechit) obuză (i. golescu, c.) s. f. – Din fr. obus.