OBUZ¹ s. n. 1. (Învechit) Lagăr, tabără militară închisă de obicei, pentru apărare, într-un cerc de care. Și se întoarseră cu izbîndă la obuz, unde era craiul Vladislav. m. costin, ap. gÎdei. Nelăsînd să le meargă în obuz nici un fel de hrană de cai sau de oameni le-a căutat moscalilor a cere pace. axinte uricariul, let. ii, 138/31. Care cum ieșie din obuz, cum îl lua tătarîi. neculce, l. 97. Pre care îi afla afară din obuzul lor, pentru jacul lor, îi bătea gonindu-i pînă li băga în obuzul lor. muște, let. iii, 48/25. 2. (Învechit) Corp de oaste, oștire. Au sosit și Petru împăratul Moscului cu obuzul său la Prut. n. costin, ap. cihac, ii, 600. Ș-au vinit craiul cu obuzul pe la Botășeni și pen Cotnari păn-la Tîrgul-Frumos. neculce, l. 107. 3. p. anal. (Prin Mold.) Fiecare dintre cele două alaiuri care se formează la o nuntă, unul al mirelui și altul al miresei. cf. ddrf, SEVASTOS, n. 352. – PI.: obuzuri. – Și: (rar) oboz s. n. cihac, ii, 222, jahresber. xxvi-xxix, 34. – Din pol. oboz, cf. rus. обо3.