OBSTRUCȚIE s. f. 1. (Med.) Oprire, întrerupere a circulației normale a substanțelor din organism prin astuparea (parțială sau totală) a unor canale sau vase. Desfacerea, descuiarea ostruțiilor, adecă a încuierei. ÎNVĂȚATURĂ, 67/2, cf. FĂTU, D. 107/5. Obstrucția seau încuierea vintrelului de gios. CORNEA, E. I, 51/22. Obstrucțiuni și tumori ale ficatului. MAN. SĂNĂT. 265/17 cf. DESCR. APE, 126/22, CALENDAR (1862), 21/4 cf. ȘĂINEANU, ALEXI, W., BIANU, D. S. 2. Prelungire artificială a discuțiilor, pentru a împiedica desfășurarea unei dezbateri sau luarea unei hotărîri; p. ext. opoziție înverșunată. cf. ȘĂINEANU, ALEXI, W. Ăsta ar fi bun de deputat în vreme de obstrucție. AGÎRBICEANU, L. T. 276. – Pronunțat: -ți-e. – pl.: obstrucții. – Și: (învechit) obstrucțiune, ostruție s. f. – Din fr. obstruction, lat. obstructio, -onis. – Ostruție < it. ostruzione.