OBSTACOL s. n. Piedică, stavilă care stă în cale, care închide drumul, care oprește trecerea, vederea etc. ; (fig.) ceea ce împiedică săvîrșirea unei acțiuni; greutate, dificultate. N-avea mai multe obstacuri a învinge. CALENDARIU (1794), 31/10. Un obstacul în circulațiunea capilarie. MARIN, F. 368. Pertef pașa... arăta,... obstaculele ce există în Coran de a da cestiunii grecești soluțiunea cerută. GHICA, S. 132. Își luase hotărîrea de a deveni om mare și nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. FILIMON, O. I, 123. Aici sînt obstaculele formate din stîncile și pietrișul ce se află în matca Dunărei și cari împiedică navigațiunea ei. I. IONESCU, M. 76. Căci m-am nălțat prin mine și brațu-mi hotărît, Lovind orice obstacol, minuni a săvîrșit. ALECSANDRI, T. II, 151. Răsărea cîte un obstacol care se punea în drumul meu ca un zid nestrăbătut. COL. LĂCUSTEANU, A. M. 68, cf. DDRF, ALEXI, W. Proiectul de divorț al lui Grigore i se părea obstacolul cel mai grav. REBREANU, R. I, 255. Înțelegea că... pentru omul acesta cu temeritate... de nebun... nu poate exista nici un obstacol. C. PETRESCU, C. v. 286. Această reprimare constituie un obstacol de neînvins pentru evoluția vieții sufletești. RALEA, S. T. II, 20. Privirile pornite în susul apelor nu se mai opresc la primul obstacol. BOGZA, C. O. 16, cf. 255. Cele mai simple mijloace ce se pot folosi pentru oprirea zăpezii pe cîmp sînt obstacolele construite din zăpadă. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. Dacă ar fi așa, nu te-ai poticni la primul obstacol. V. ROM. iunie 1954, 116. ♦ Gard, șanț etc. anume amenajate, peste care trebuie să treacă sau să sară un sportiv care ia parte la anumite probe de cros, hipism etc. Cursă cu obstacole. DL, cf. DM, DER. – pl.: obstacole și (învechit) obstacuri, (m.) obstacoli (FILIMON, O. I, 99). – Și: (învechit) obst'acul (pl. și, neobișnuit, m. obstaculi, I. IONESCU, m. 19) s. n.; (Mold., Transilv.) ostacă (POLIZU, LM, DDRF, GHEȚIE, R. m., ALEXI, W.) s. f. – Din lat. obstaculum, -i, fr. obstacle, it. ostacolo.