OBSERVATOR², -OARE s. m., adj. 1. s. m. Persoană care observă, cercetează sau studiază ceva. Cf. sibineanu, c. 16/28. Nu-s un sociolog, ci un observator, N-au taină pentru mine palatele burgrave, mirea. c. i, 11. Eminescu, reluîndu-și nobilele sale îndeletniciri de observator folcloristic, își scoase carnețelul și notă. călinescu. e. 106. ♦ Persoană cu spirit de observație. Cele mai disparate spirite s-au putut întîlni și s-au putut însufleți în acest contact: ...înaltul visător Eminescu cu nemilosul observator Caragiale. maiorescu, cr. ii, 339. Una din creațiunile poetului nostru, în care s-a arătat variatul lui talent, ca observator psiholog, e incontestabil admirabila satiră „Liniștea”. gherea, st. cr. i, 230. ♦ Reprezentant al unui stat sau al unei organizații internaționale, care participă, cu drepturi limitate, la lucrările unor conferințe sau organisme internaționale. der. ♦ Militar care execută observarea asupra inamicului. Trompeții sunară către seară retragerea observatorilor de pe cîmp. sandu-aldea, u. p. 137. 2. adj. Care observă, scrutează; pătrunzător, perspicace. Poezia poporală se mai deosebește și prin o cunoștință psihologică, care denotă spiritul observatoriu al poporului. russo, s. 191. Ciocoiul... aruncă o privire severă și observatoare asupra țăranilor. filimon, o. i, 161. Un alt epitrop, ceva mai observator, a fost de idee că băiatul este bun pentru școala de meserii. galaction, o. 115. ◊ (Ieșit din uz) Ordin observator = sancțiune disciplinară constînd dintr-o mustrare făcută în scris unui salariat pentru neîndeplinirea unor sarcini; admonestare. – pl.: (s. m.) observatori, (adj.) observatori, -oare. – Și: (învechit) observatoriu, -ie, oservator, -oare (stamati, d.) adj. – Din fr. observateur, lat. observator, -oris.