OBRĂZAR s. n., s. m. 1. s. n. Mască cu care își acoperă cineva fața pentru a nu fi recunoscut sau pentru a înfățișa un personaj caraghios. cf. lb. Au făcut un obrăzariu, lăsînd numai patru borte pentru ochi, pentru gură și pentru nas. drăghici, b. 132/29. Un obrăzar de ceară părea că poartă el, Atît de albă fața-i ș-atît de nemișcată. eminescu, o. i, 96, cf. barcianu. Pe față poartă un obrăzar făcut din meșină. pamfile, cr. 189. Ciobanul... ascuns în anteriu și cu obrăzar i-a căutat pe toți și i-a vămuit după legea hoției. sadoveanu, o. vii, 349. Pe fața acoperită ca-ntr-un obrăzar în barba neagră îi alunecau stropii de ploaie. camilar, n. ii, 239. [Flăcăii sînt] unși cu tăciuni pe obraz, alții cu obrazari de tîrg ori făcut de dînșii din petici. șez. iii, 183, cf. viciu, gl., com. din STRAJA – RĂDĂUȚI, ALR Il/i MN 81, 2 689/250. 2. s. m. (Regional) Persoană mascată (care face ghidușii pe la casele oamenilor în ziua de Anul nou). Măscăricii aceștia... pe alocuri... se numesc obrăzari, adică „mascați, măști”. PAMFILE, CR. 192, cf. DR. VI, 277. 3. s. n. Plasă deasă de sîrmă sau sac de pînză cu care stuparul își ferește fața de înțepăturile albinelor. La lucrarea cu albinele, următoarele unealte... sînt de lipsă... Un obrezariu... și o păreache sau doao dă mănuși. tomici, c. a. 59/17. Rar pune obrăzar, după cît spune maica Evlampia. Nu se teme de muște. SADOVEANU, P. m. 60, cf. CHEST. VI 128/2, 9, 18. ♦ Mască metalică cu care se acoperă fața, pentru a o proteja (în lupte, în probele sportive de sabie, de floretă etc.). Scoate... obrăzariul și sabia... dîndu-le lui Harap-Alb. creangă, p. 224. Se întoarseră în loc, ca să scoată din armurărie cămașa de sîrmă, coiful cu obrăzar și sabia. SADOVEANU, O. XIII, 338. 4. s. n. (Regional) Țesătură albă, subțire și rară, cu care se acoperă fața (uneori și trupul) mortului; lințoliu, giulgiu (Răchita – Lugoj). cf. alrm i/ii h 415/75. 5. s. m. (Regional; mai ales la pl.) Ochelari la cai (Loman – Sebeș), a ii 8. – pl.: (n.) obrăzare, (m.) obrăzari. – Și: (învechit) obrăzariu, obrezariu s. n. – Obraz + suf. -ar.