OBRĂCI vb. IV. Ref. 1. (Învechit) A se făgădui (ca soț sau soție), a se logodi. (fig.) Acolo era beseareca limbilor ce se obricise lu Hristos. coresi, ev. 178, cf. tdrg, dhlr ii, 517, cl 1963, nr. 2, 297. 2. (Prin Olt., Munt., Mold., în forma obrici) A se lega să țină post, să nu lucreze în anumite zile socotite neprielnice etc. cf. h iv 164, răduLESCU-CODIN, vîrcol, v. 97, CONV. Lit. xliv₂, 619. M-am obricit, zilele de dulce le mănînc post. boceanu, gl. M-am obricit să nu tund oile în cutare zi. ciaușanu, gl., cf. alr ii/836. 3. (Învechit, în forma obrici) A se feri de ceva, a evita. Să obriciia David de odihnealâ, până cînd ar afla loc domnului și sălaș Dumnezăului lui Iacov (a. 1679). bv i, 224. ♦ tranz. (Ban.) A împiedica pe cineva să facă ceva; a opri. Vrăforile obricesc, opresc pe ceia cărora le descîntă să nu beie, de exemplu rachiu, sau să nu mănînce sărat, întors etc. com. liuba. – prez. ind.: obrăcesc. – Și: (învechit) obroci (tdrg, scriban, d.), (învechit și regional) obrici, (regional) oblici (conv. Lit. xliv₂, 619) vb. IV. – Din slavon. обржчнтн. – Oblici, prin asimilare.