OBIȘNUIRE s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) obișnui; obișnuință. Atîta s-au întărit obiciuirea, cît cu greu iaste a scoate din mintea lumii numele acesta. cantemir, hr. 438. Acum este de trebuință a arăta chipul cu carele la munte trebuie să să taie pădurea... pentru neorînduialele reale și de păduri stricătoare obicinuiri. cod. Silv. 44. Vorbele: rudenii, sînge, sînt numai niște numiri Pentru inimi amăgite sau mai mult obicinuiri. heliade, o. i, 441, cf. polizu, ddrf, alexi, w. ◊ loc. adv. (Învechit) După obicinuire = potrivit obiceiului, conform datinii. Să-l petreacă Păn’la hotar, după obicinuire. budai-deleanu, Ț. 157. – pl.: obișnuiri. – Și: (învechit) obiciuire, obicinuire (pronunțat -bici-) s. f. – v. obișnui.