OBIJDUIT, -Ă adj. (Învechit) Nedreptățit, asuprit, împilat, năpăstuit; exploatat. cf. GHEREA, ST. CR. III, 56. [Socialiștii] se rîdică... împotriva felului de împărțire a bogăției naționale, revendicînd o mai mare parte pentru categoriile sociale obijduite. IBRĂILEANU, SP. CR. 205. Parcă-și vedea... viața umilită de muncitor obijduit din copilărie pînă în bărbăție. MIRONESCU, S.A. 37. Am cunoscut în țărănimea românească o clasă obijduită, părăsită și trădată. SADOVEANU, E. 30. ◊ (Substantivat) Făcea în mintea lui o adevărată apărare a dreptății celor obijduiți. BUJOR, S. 120. Se suie pînă la cer plîngerile obijduiților. SADOVEANU, O. X, 249. Răscoalele periodice ale obijduiților au fost stînse cu sabia. v. ROM. iulie 1954, 5. – pl.: obijduiți, -te. – v. obijdui.