OBELISC s. n. Monument de formă unui stîlp înalt și ascuțit la vîrf, de obicei alcătuit dintr-un singur bloc de piatră și acoperit cu inscripții comemorative. În Eghipt sînt mulți ovelischi. călătorie, i,; 51^v/8. Ovelisc, stîlp făcut în chip de piramidă. ib. 186^v/3. Obeliscurile sau stîlpii cei scobiți. molnar, t. x/23. Piațurile sînt înfrumsețate cu fîntîni și cu obeliști (niște stilpi minunați). maior, t. 32/22, cf. Chrest. rom. 52/19. În Sevastopul se va rădica deodată un obelisc (stîlp în patru muchi ascuțit în forma unui piron). ar (1829) 22¹/12, cf. ib. (1830), 358¹/23. Între surupate, temple, obelisce și coloane, Ca un turn de fer întreagă stă coloana lui Traian. asachi, S. l. i. 61. În mijlocul ei un obelisc egiptean de granit rdșu, avînd pe ambele laturi, la egale distanțe două fîntîni. codru-DRĂGUȘANU, C. 43, cf. VALIAN. v., STAMATI, D. Nalt ca obeliscul din grădina publică. Ruaso, s. 18. Pe vîrful unui obelisc bătrîn se abate cîteodată și un vultur. caragiale, o. iii, 13.Sus pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară... Ca o pajură trăsnită Într-un vîrf de obelisc. topîrceanu, m. 10. Obeliscul de pe muntele Moranbon glorifică vitejia ostașilor sovietici. contemp. 1954, nr. 384, 6/1. ♦ Stîlp de lemn, de piatră etc., de forma monumentului descris mai sus, folosit ca element de arhitectură. cf. DL. DM. – pl.: obeliscuri și (neobișnuit) obelisce, (m.) obeliști. – Și: (învechit, rar) ovelisc (pl. ovelischi) s. m. – Din fr. obélisque. – Ovelisc < ngr. οβελιοχο.